Am decis cu greu să deschid acest blog pentru că am “talentul” de a pica relativ uşor în dispute polemice şi tocmai asta nu vreau să devină: o colecţie de umori proprii şi de discuţii sterile, pe teme penibile sau moarte din faşă. Şi, totuşi, se pare că, uneori, n-o să prea am încotro, dar atunci când o voi face, voi încerca să depăşesc (cu suficient interes pentru cititori) dimensiunile personale ale eventualelor dispute.
N-aş fi postat acest material, dar acest comentariu postat pe Facebook la un articol de pe un blog se pare că n-a fost binevenit şi doamna, o bună prietenă de altfel, s-a supărat din nou pe mine şi, furioasă probabil şi din cauza actualelor împrejurări economico-sociale (sper!), a decis să-l şteargă. Am considerat că această intervenţie poate fi de un interes mai larg, întrucât citind şi unele comentarii anonime de pe forumurile articolelor lui Andrei Pleşu am constatat, cu deloc placută surprindere, ce închistaţi şi deosebit de irascibili am devenit ca naţie, că nu ne mai putem detaşa de nimic, că suntem parcă setaţi pe politic şi economic şi nimic altceva nu-şi mai justifică sensul existenţei. Triste vremuri am ajuns să trăim…
Doamnă, dragă, eşti suparată rău. Da' rău tare, nu glumă! Cel mai trist este că şi tu eşti cam degeaba supărată, din nefericire pentru tine. Am spus "şi tu" pentru că sunt teribil de mulţi forumişti care pur şi simplu au nişte reacţii nu disproporţionate, ci pur şi simplu penibile prin mesajul greşit pe care l-au receptat şi care nu dovedesc altceva decât incapacitatea lor de a ieşi din crizele personale! Vorba lui Topârceanu: "Când se ia câte-o măsură, / Lumea-njură pe agentul sanitar / Şi se-ntreabă fără noimă: / - Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?"
Zilele trecute te-ai luat de Andrei Pleşu pentru că se întreba, pe foarte bună dreptate, cât de multe noutăţi poate suporta omul. Şi îi făceai aproape un rechizitoriu (şi tu şi alţii) că ţara arde şi el este stresat de un nou desfăcător de conserve, de o cabină de duş modernă şi de alte chestii casnice. Iţi înţeleg stresul şi deprimarea pe deplin: trăiesc şi eu şi sufăr cot la cot cu tine şi cu mulţi alţii în acest sistem imbecil, în această cloacă în care suntem umiliţi mai rău ca nişte viermi. Şi mie mi se întâmplă, uneori, să mă descarc pe ce am la îndemână în momentul acela şi întreb şi eu răstit "pentru ce să dau cu var?". Într-un final, cu sau fără ajutor, ies din ridicolul în care singur m-am bagat, cel puţin la fel de stresat, dar sigur şi mai extenuat ca înainte şi, în special, fără nici un fel rezultat pozitiv. Stresul, doamnă, şi tratamentul umilitor din ultimii 21 de ani cel puţin ne-au adus în starea în care să nu mai putem raţiona deloc, de a nu ne putea detaşa câtuşi de puţin de iadul în care ne zvârcolim sufletele şi care ne pîrjoleşte visurile. Cred că face parte din rezistenţă individuală la factorul de stres. Cred că asta se şi poate antrena, dar nu mă întreba de sensul acestui antrenament. Într-o societate normală acesta nu prea există, dar aici se pare că se impune ca necesitate vitală.
Dragă doamnă, ca să revin puţin la "noutăţile" lui Andrei Pleşu, îmi pare rău să-ţi spun că nu cred c-ai priceput în esenţă sensul mesajului transmis de el. Sau n-ai vrut? În vâltoarea (non)evenimentelor cotidiene româneşti suntem teribil de bombardaţi, voluntar sau prin natura evoluţiei fireşti a economiei de piaţă, de o mulţime de noutăţi. Deseori unele mai imbecile şi mai inutile ca altele. Preconcepţia cretină că vechiul e prost şi ineficient este specifică acestei naţii. Îţi recomand o vizită în Elveţia sau în Liechtenstein, să stai într-un hotel simplu (de 3 stele, de exemplu), să mănânci un sandviş într-o locaţie la fel de simplă. Vei fi extrem de surprinsă să descoperi calorifere din anii ’30 şi instalaţii sanitare în băi din anii '60 în stare de perfectă funcţionare pentru că au fost întreţinute cu responsabilitate în ultimii 50…80 de ani, că uşile, la fel de vechi, au broaşte şi clanţe de aproape un secol şi nu scârţâie, nu se blochează şi se închid sigur şi silenţios, cum podeaua de lemn nu scoate nici un fel de sunet în miez de noapte, că noutăţile se impun acolo unde sunt absolut necesare din punct de vedere al eficienţei şi confortului. Şi nu-ţi vorbesc de nişte cazuri izolate în care au fost păstrate aceste obiecte pentru a da un parfum de epocă. Nici pe departe! Este atitudinea elveţiană, spiritul saxon al responsabilităţii şi eficienţei, al respectului faţă de sine şi faţă de cel care-ţi calcă pragul.
Stă, probabil, în amprenta genetică a naţiei române, ruptă-n cur de foame, să se fudulească cu toate prostiile şi tâmpeniile pentru că-s noi şi la modă, chit că-s total ineficiente, costă şi o groază de bani, se potrivesc ca nuca-n perete şi utile exclusiv ochilor vecinilor.
Asta îmi aduce aminte de bancul ăla cu doi nemţi şi un român care ajung în rai, iar sfinţii îi iau, pe rând, la întrebări să afle de ce au dat colţu'. Nemţii spun că şi-au cumpărat nişte maşini puternice (unul un Mercedes, celălalt un Porsche, ambele ultimele modele) şi nu le-au mai putut stăpâni şi au sărit cu ele în decor, rupându-şi gâturile. Şi vine şi rândul românului şi el zice că şi-a luat un BMW X5... – Şi, întreabă sfântul, de ce-ai murit? - Păi, am murit de foame!
Cam asta e situaţia noastră. Românii au întotdeauna ultimele versiuni ale programelor de "office", ale programelor de calcul, ale sistemelor de operare etc. Chiar cu mult înainte de lansarea oficială a lor! Raportat pe cap de locuitor, Romania deţine, probabil, un record şi aici. Ştii, doamnă, cât de stresant este acest fapt? Mă îndoiesc că simţi asta foarte bine. Mă confrunt de cel puţin 2-3 ori pe an cu diverse incompatibilităţi pentru că... nu am ultima versiune cu care lucrează majoritatea! Ştii, doamnă, cât timp şi nervi pierd cu asta? Ştii câţi bani se duc indirect pe apa sâmbetei (nu vorbesc numai de ai mei)? Ştii ce riscuri colaterale sunt pentru toţi cei implicaţi?
Un alt exemplu. Tot o noutate o consider şi imbecilitatea de a traduce software-ul în limba română sau obligativitatea de a avea instalat pe calculatoarele de la serviciu software-ul în limba română. Ştii cât de cretină este această situaţie? Eu aş fi interzis traducerea software-ului! Serios! Pentru că aşa zisele mesaje sau comenzi ale unui software nu mai reprezintă "un dialog" cu utilizatorul, ci poate fi considerat echivalentul unui limbaj de programare. Asta n-au priceput cei care traduc pachetele de programe. Şi când fiecare pachet software vine cu traducerea lui proprie în limba română, cel puţin la fel de imbecilă ca a MS Office-ului, dar având cuvinte diferite pentru aceleaşi comenzi, haosul e total. Cum poţi vorbi de eficienţă, de calm şi de multe altele atunci când cauţi chiar şi 5 minute o banală comandă ascunsă sub o altă traducere pentru că unuia dintre traducători/programatori i-a venit, aşa din originalitate, să facă o… metaforă!
Să-ţi mai dau un exemplu. O firmă are ideea să convoace (acum vreo 3 ani) un număr de specialişti care să-şi dea cu presupusul asupra unui nou model de cărămidă pentru că, ziceau ei, "trebuie să venim cu ceva nou pe piaţă". Şi au făcut una de mărime dublă faţă de cea mai mare pe care o produceau de peste 40 de ani (!) şi care, cu timpul, s-a dovedit a fi foarte apreciată de clienţi. Dar ei voiau neapărat ceva… nou! Sub pretextul că volumul mărit conduce şi la creşterea directă a productivităţii şi a scăderii consumului de mortar (uriaşă economie!) etc. etc., au făcut un mare rahat: era atât de grea, încât după montarea a 3-4 cărămizi, muncitorul ar trebui să doarmă o juma' de oră. Degeaba am insistat eu că şi din punct de vedere tehnico-economic este o invenţie inutilă, dar n-am avut succes. Erau mulţi acolo care nu mâncaseră de vreo 3-4 zile, probabil, şi pentru cele 5 pateuri cu brânză, 3 cu ciuperci şi un PET de Cola de juma’ de kil au avut cuvinte de mare apreciere a invenţiei cu pricina. Nu cred că au vândut ceva. Eu unul n-am văzut (încă!) pe nici un şantier asemenea prostii de produse. Sper, totuşi, că nici în depozit nu le au! Şi mai am multe exemple din astea tembele, multe în special din domeniul casnic.
Asta e stresul noutăţilor şi aici bătea şi Andrei Pleşu. Vin acasă flămând şi obosit, vreau să fac un duş să mănânc un compot sau o conservă oarecare şi să mă bag în pat în nu mai puţin de 30-40 de minute. Nu se poate! Eşti condamnat să îţi storci creierii cu funcţionalitatea noilor invenţii, după care ori te culci flămând, ori te culci mult mai târziu decât te-ai fi aşteptat. Deşi le avem de câteva luni în dotare, obiectele cu pricina tot noutăţi sunt pentru noi, pentru că sunt imbecil create şi o foarte mare majoritate a utilizatorilor nu se poate adapta cu asemenea stupizenii. Situaţia poate fi exasperantă când afli şansele ca varianta veche – mai robustă, mai eficientă şi mai raţională – a fost scoasă de mulţi ani din linia de producţie. Pentru că e… veche! Am luat anul trecut o sculă de strivit usturoiul (singurul model de pe piaţă la momentul acela): după 3 luni s-a rupt. Am căutat altul, model vechi, clasic. Abia săptămâna trecută am găsit modelul de acum 20 de ani. Dar are şi ăsta o invenţie tembelă la balama. Sper să mă ţina măcar 4 luni!
Că tot veni vorba... Să ştii, dragă doamnă, că Andrei Pleşu are dreptate: hotelurile trebuie să aibă în dotare obiecte cu care cel puţin 70-80% dintre utilizatori sunt familiarizaţi, altfel îşi pierd clienţii. Simplu! Îmi aduc aminte că acum vreo 2-3 ani m-am cazat la un hotel pe undeva, prin ţară, şi eram şi eu foarte încântat că voi avea prilejul să fac nu un simplu duş, ci un veritabil masaj acvatic, stropit fiind cu jeturi de diferite debite şi intensităţi, dar mai ales din toate direcţiile. Testez din exteriorul cabinei comenzile şi încerc, discret, funcţionalitatea lor. După vreo 10 minute de analize tehnice detaliate decid că e cazul să intru în scăldatoare, mai ales că primisem deja reclamaţii pentru întârziere. Foarte relaxat şi cu mintea deja spre diverse înălţimi abisale apăs pe butonul de pornire şi... Unul dintre sutele de jeturi, subţire ca o fibră optică, mă nimereşte cu precizie de laser într-unul din punctele extrem de sensibile, încât am avut impresia că-s împuşcat cu un set de ace înroşite şi am sărit ca ars, mai-mai să trec prin peretele de sticlă al cabinei de duş. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc ce mi s-a întâmplat, pentru că prioritatea de moment atunci era salvarea şi apoi autodiagnosticarea. Dragă doamnă, de atunci, în astfel de locaţii de cazare temporară cu tot soiul de sofisticăreli în băi şi în bucătării, fac "duş" în chiuvetă şi mănânc în poale. Pentru că m-am săturat de astfel de forme de stres pe cât de inutile, pe atât de imbecile, cum ziceam.
Acum ţi s-a pus pata pe Andrei Pleşu din nou, probabil pe motivul că nu-l mai apreciază pe Băsescu după ce a fost în echipa lui, la Cotroceni. Ţi-am mai spus chestia asta cândva, dar nu vrei să accepţi: omul a luat ţeapă, ca şi mine şi ca mai toţi ceilalţi care au crezut în el. Mi se pare foarte onorabil gestul lui ca, după delimitarea de Băsescu şi gloatele-i din jur, să-i critice foarte lucid şi drastic atitudinile, gesturile, politica şi toate celelalte apucături fără să-l înjure. De altfel, deşi spiritul meu vulcanic îmi determină frecvent un limbaj cu multe epitete şi "metafore" câtuşi de puţin literare, tot nu sunt de acord cu insulta şi injuria de nici un fel. Pe cuvântul meu de fost pionier dacă te pricep acum ce ţi-a căşunat pe Andrei Pleşu?! Şi-a turnat sincer cenuşă în cap cu mult timp în urmă, şi-a facut mea culpa, deşi, repet, singura lui vină a fost de a fi crezut sincer în respectivul, care, ulterior, s-a dovedit a fi o mare jigodie nevertebrată. Referitor la articolul "O dezamăgire ireversibilă" şi care te-a îngreţoşat atât, chiar nu te înţeleg deloc! Amesteci, din păcate, ura indusă de fluturaşul de salariu pe care nu scrie nimic (sau, mă rog, scrie zero lei), cu criticile foarte dure şi semnalul de alarmă al lui Pleşu asupra situaţiei extrem de grave în care s-au băgat singure, cu bună ştiinţă, Presedinţia şi Guvernul. Şi care au dezamăgit întreg poporul, nu numai pe Andrei Pleşu. Andrei Pleşu scrie în numele poporului. No! Acum pe bune! Ce-ai vrea să facă Andrei Pleşu? Să iasă în drum? Să ia un steag în mână şi să se suie pe stâlp în Piaţa Revoluţiei? Andrei Pleşu nu este, totuşi, nici Dan Iosif şi nici Mircea Dinescu. Fiecare luptă cum poate şi cum crede el că este mai eficient şi mai penetrabil la factorii de decizie (de sus şi/sau de jos). Scrie şi scrie foarte bine. Gândeşte şi mie mi se pare că gândeşte cu mult mai bine în fiecare zi – spre deosebire de foarte mulţi alţii. Îmi pare rău, dar asta este realitatea pe care ştiu că, acum, îţi este foarte greu să o percepi din cauza nenumăratelor frustrări şi umilinţe de care ai parte. Sper, totuşi, să depăşeşti momentele grele şi să reuşeşti să ieşi din febra dată de politica prezentului şi ai să vezi că am dreptate. Să nu-mi spui că sprijini monarhia şi că acum te-a deranjat la Pleşu dispreţul lui final adresat celor care cred în monarhie pentru că-l urăsc pe Băsescu. În cazul României, monarhia este o utopie uriaşă, conceptual şi istoric vorbind. Iar dacă vorbim şi de nişte anumite personaje monarhice, sincer îţi spun că tare mi-e că s-ar putea să ajung să prefer un "ejaculat" ca Marean Vanghelie în locul unor marionete penibile culese de pe trotuarele din Podu de Piatră. Dar despre asta, poate altă dată. Sau niciodată...
N-aş fi postat acest material, dar acest comentariu postat pe Facebook la un articol de pe un blog se pare că n-a fost binevenit şi doamna, o bună prietenă de altfel, s-a supărat din nou pe mine şi, furioasă probabil şi din cauza actualelor împrejurări economico-sociale (sper!), a decis să-l şteargă. Am considerat că această intervenţie poate fi de un interes mai larg, întrucât citind şi unele comentarii anonime de pe forumurile articolelor lui Andrei Pleşu am constatat, cu deloc placută surprindere, ce închistaţi şi deosebit de irascibili am devenit ca naţie, că nu ne mai putem detaşa de nimic, că suntem parcă setaţi pe politic şi economic şi nimic altceva nu-şi mai justifică sensul existenţei. Triste vremuri am ajuns să trăim…
Doamnă, dragă, eşti suparată rău. Da' rău tare, nu glumă! Cel mai trist este că şi tu eşti cam degeaba supărată, din nefericire pentru tine. Am spus "şi tu" pentru că sunt teribil de mulţi forumişti care pur şi simplu au nişte reacţii nu disproporţionate, ci pur şi simplu penibile prin mesajul greşit pe care l-au receptat şi care nu dovedesc altceva decât incapacitatea lor de a ieşi din crizele personale! Vorba lui Topârceanu: "Când se ia câte-o măsură, / Lumea-njură pe agentul sanitar / Şi se-ntreabă fără noimă: / - Ce-ai cu noi, mă? / Pentru ce să dăm cu var?"
Zilele trecute te-ai luat de Andrei Pleşu pentru că se întreba, pe foarte bună dreptate, cât de multe noutăţi poate suporta omul. Şi îi făceai aproape un rechizitoriu (şi tu şi alţii) că ţara arde şi el este stresat de un nou desfăcător de conserve, de o cabină de duş modernă şi de alte chestii casnice. Iţi înţeleg stresul şi deprimarea pe deplin: trăiesc şi eu şi sufăr cot la cot cu tine şi cu mulţi alţii în acest sistem imbecil, în această cloacă în care suntem umiliţi mai rău ca nişte viermi. Şi mie mi se întâmplă, uneori, să mă descarc pe ce am la îndemână în momentul acela şi întreb şi eu răstit "pentru ce să dau cu var?". Într-un final, cu sau fără ajutor, ies din ridicolul în care singur m-am bagat, cel puţin la fel de stresat, dar sigur şi mai extenuat ca înainte şi, în special, fără nici un fel rezultat pozitiv. Stresul, doamnă, şi tratamentul umilitor din ultimii 21 de ani cel puţin ne-au adus în starea în care să nu mai putem raţiona deloc, de a nu ne putea detaşa câtuşi de puţin de iadul în care ne zvârcolim sufletele şi care ne pîrjoleşte visurile. Cred că face parte din rezistenţă individuală la factorul de stres. Cred că asta se şi poate antrena, dar nu mă întreba de sensul acestui antrenament. Într-o societate normală acesta nu prea există, dar aici se pare că se impune ca necesitate vitală.
Dragă doamnă, ca să revin puţin la "noutăţile" lui Andrei Pleşu, îmi pare rău să-ţi spun că nu cred c-ai priceput în esenţă sensul mesajului transmis de el. Sau n-ai vrut? În vâltoarea (non)evenimentelor cotidiene româneşti suntem teribil de bombardaţi, voluntar sau prin natura evoluţiei fireşti a economiei de piaţă, de o mulţime de noutăţi. Deseori unele mai imbecile şi mai inutile ca altele. Preconcepţia cretină că vechiul e prost şi ineficient este specifică acestei naţii. Îţi recomand o vizită în Elveţia sau în Liechtenstein, să stai într-un hotel simplu (de 3 stele, de exemplu), să mănânci un sandviş într-o locaţie la fel de simplă. Vei fi extrem de surprinsă să descoperi calorifere din anii ’30 şi instalaţii sanitare în băi din anii '60 în stare de perfectă funcţionare pentru că au fost întreţinute cu responsabilitate în ultimii 50…80 de ani, că uşile, la fel de vechi, au broaşte şi clanţe de aproape un secol şi nu scârţâie, nu se blochează şi se închid sigur şi silenţios, cum podeaua de lemn nu scoate nici un fel de sunet în miez de noapte, că noutăţile se impun acolo unde sunt absolut necesare din punct de vedere al eficienţei şi confortului. Şi nu-ţi vorbesc de nişte cazuri izolate în care au fost păstrate aceste obiecte pentru a da un parfum de epocă. Nici pe departe! Este atitudinea elveţiană, spiritul saxon al responsabilităţii şi eficienţei, al respectului faţă de sine şi faţă de cel care-ţi calcă pragul.
Stă, probabil, în amprenta genetică a naţiei române, ruptă-n cur de foame, să se fudulească cu toate prostiile şi tâmpeniile pentru că-s noi şi la modă, chit că-s total ineficiente, costă şi o groază de bani, se potrivesc ca nuca-n perete şi utile exclusiv ochilor vecinilor.
Asta îmi aduce aminte de bancul ăla cu doi nemţi şi un român care ajung în rai, iar sfinţii îi iau, pe rând, la întrebări să afle de ce au dat colţu'. Nemţii spun că şi-au cumpărat nişte maşini puternice (unul un Mercedes, celălalt un Porsche, ambele ultimele modele) şi nu le-au mai putut stăpâni şi au sărit cu ele în decor, rupându-şi gâturile. Şi vine şi rândul românului şi el zice că şi-a luat un BMW X5... – Şi, întreabă sfântul, de ce-ai murit? - Păi, am murit de foame!
Cam asta e situaţia noastră. Românii au întotdeauna ultimele versiuni ale programelor de "office", ale programelor de calcul, ale sistemelor de operare etc. Chiar cu mult înainte de lansarea oficială a lor! Raportat pe cap de locuitor, Romania deţine, probabil, un record şi aici. Ştii, doamnă, cât de stresant este acest fapt? Mă îndoiesc că simţi asta foarte bine. Mă confrunt de cel puţin 2-3 ori pe an cu diverse incompatibilităţi pentru că... nu am ultima versiune cu care lucrează majoritatea! Ştii, doamnă, cât timp şi nervi pierd cu asta? Ştii câţi bani se duc indirect pe apa sâmbetei (nu vorbesc numai de ai mei)? Ştii ce riscuri colaterale sunt pentru toţi cei implicaţi?
Un alt exemplu. Tot o noutate o consider şi imbecilitatea de a traduce software-ul în limba română sau obligativitatea de a avea instalat pe calculatoarele de la serviciu software-ul în limba română. Ştii cât de cretină este această situaţie? Eu aş fi interzis traducerea software-ului! Serios! Pentru că aşa zisele mesaje sau comenzi ale unui software nu mai reprezintă "un dialog" cu utilizatorul, ci poate fi considerat echivalentul unui limbaj de programare. Asta n-au priceput cei care traduc pachetele de programe. Şi când fiecare pachet software vine cu traducerea lui proprie în limba română, cel puţin la fel de imbecilă ca a MS Office-ului, dar având cuvinte diferite pentru aceleaşi comenzi, haosul e total. Cum poţi vorbi de eficienţă, de calm şi de multe altele atunci când cauţi chiar şi 5 minute o banală comandă ascunsă sub o altă traducere pentru că unuia dintre traducători/programatori i-a venit, aşa din originalitate, să facă o… metaforă!
Să-ţi mai dau un exemplu. O firmă are ideea să convoace (acum vreo 3 ani) un număr de specialişti care să-şi dea cu presupusul asupra unui nou model de cărămidă pentru că, ziceau ei, "trebuie să venim cu ceva nou pe piaţă". Şi au făcut una de mărime dublă faţă de cea mai mare pe care o produceau de peste 40 de ani (!) şi care, cu timpul, s-a dovedit a fi foarte apreciată de clienţi. Dar ei voiau neapărat ceva… nou! Sub pretextul că volumul mărit conduce şi la creşterea directă a productivităţii şi a scăderii consumului de mortar (uriaşă economie!) etc. etc., au făcut un mare rahat: era atât de grea, încât după montarea a 3-4 cărămizi, muncitorul ar trebui să doarmă o juma' de oră. Degeaba am insistat eu că şi din punct de vedere tehnico-economic este o invenţie inutilă, dar n-am avut succes. Erau mulţi acolo care nu mâncaseră de vreo 3-4 zile, probabil, şi pentru cele 5 pateuri cu brânză, 3 cu ciuperci şi un PET de Cola de juma’ de kil au avut cuvinte de mare apreciere a invenţiei cu pricina. Nu cred că au vândut ceva. Eu unul n-am văzut (încă!) pe nici un şantier asemenea prostii de produse. Sper, totuşi, că nici în depozit nu le au! Şi mai am multe exemple din astea tembele, multe în special din domeniul casnic.
Asta e stresul noutăţilor şi aici bătea şi Andrei Pleşu. Vin acasă flămând şi obosit, vreau să fac un duş să mănânc un compot sau o conservă oarecare şi să mă bag în pat în nu mai puţin de 30-40 de minute. Nu se poate! Eşti condamnat să îţi storci creierii cu funcţionalitatea noilor invenţii, după care ori te culci flămând, ori te culci mult mai târziu decât te-ai fi aşteptat. Deşi le avem de câteva luni în dotare, obiectele cu pricina tot noutăţi sunt pentru noi, pentru că sunt imbecil create şi o foarte mare majoritate a utilizatorilor nu se poate adapta cu asemenea stupizenii. Situaţia poate fi exasperantă când afli şansele ca varianta veche – mai robustă, mai eficientă şi mai raţională – a fost scoasă de mulţi ani din linia de producţie. Pentru că e… veche! Am luat anul trecut o sculă de strivit usturoiul (singurul model de pe piaţă la momentul acela): după 3 luni s-a rupt. Am căutat altul, model vechi, clasic. Abia săptămâna trecută am găsit modelul de acum 20 de ani. Dar are şi ăsta o invenţie tembelă la balama. Sper să mă ţina măcar 4 luni!
Că tot veni vorba... Să ştii, dragă doamnă, că Andrei Pleşu are dreptate: hotelurile trebuie să aibă în dotare obiecte cu care cel puţin 70-80% dintre utilizatori sunt familiarizaţi, altfel îşi pierd clienţii. Simplu! Îmi aduc aminte că acum vreo 2-3 ani m-am cazat la un hotel pe undeva, prin ţară, şi eram şi eu foarte încântat că voi avea prilejul să fac nu un simplu duş, ci un veritabil masaj acvatic, stropit fiind cu jeturi de diferite debite şi intensităţi, dar mai ales din toate direcţiile. Testez din exteriorul cabinei comenzile şi încerc, discret, funcţionalitatea lor. După vreo 10 minute de analize tehnice detaliate decid că e cazul să intru în scăldatoare, mai ales că primisem deja reclamaţii pentru întârziere. Foarte relaxat şi cu mintea deja spre diverse înălţimi abisale apăs pe butonul de pornire şi... Unul dintre sutele de jeturi, subţire ca o fibră optică, mă nimereşte cu precizie de laser într-unul din punctele extrem de sensibile, încât am avut impresia că-s împuşcat cu un set de ace înroşite şi am sărit ca ars, mai-mai să trec prin peretele de sticlă al cabinei de duş. Mi-a luat ceva timp să mă dumiresc ce mi s-a întâmplat, pentru că prioritatea de moment atunci era salvarea şi apoi autodiagnosticarea. Dragă doamnă, de atunci, în astfel de locaţii de cazare temporară cu tot soiul de sofisticăreli în băi şi în bucătării, fac "duş" în chiuvetă şi mănânc în poale. Pentru că m-am săturat de astfel de forme de stres pe cât de inutile, pe atât de imbecile, cum ziceam.
Acum ţi s-a pus pata pe Andrei Pleşu din nou, probabil pe motivul că nu-l mai apreciază pe Băsescu după ce a fost în echipa lui, la Cotroceni. Ţi-am mai spus chestia asta cândva, dar nu vrei să accepţi: omul a luat ţeapă, ca şi mine şi ca mai toţi ceilalţi care au crezut în el. Mi se pare foarte onorabil gestul lui ca, după delimitarea de Băsescu şi gloatele-i din jur, să-i critice foarte lucid şi drastic atitudinile, gesturile, politica şi toate celelalte apucături fără să-l înjure. De altfel, deşi spiritul meu vulcanic îmi determină frecvent un limbaj cu multe epitete şi "metafore" câtuşi de puţin literare, tot nu sunt de acord cu insulta şi injuria de nici un fel. Pe cuvântul meu de fost pionier dacă te pricep acum ce ţi-a căşunat pe Andrei Pleşu?! Şi-a turnat sincer cenuşă în cap cu mult timp în urmă, şi-a facut mea culpa, deşi, repet, singura lui vină a fost de a fi crezut sincer în respectivul, care, ulterior, s-a dovedit a fi o mare jigodie nevertebrată. Referitor la articolul "O dezamăgire ireversibilă" şi care te-a îngreţoşat atât, chiar nu te înţeleg deloc! Amesteci, din păcate, ura indusă de fluturaşul de salariu pe care nu scrie nimic (sau, mă rog, scrie zero lei), cu criticile foarte dure şi semnalul de alarmă al lui Pleşu asupra situaţiei extrem de grave în care s-au băgat singure, cu bună ştiinţă, Presedinţia şi Guvernul. Şi care au dezamăgit întreg poporul, nu numai pe Andrei Pleşu. Andrei Pleşu scrie în numele poporului. No! Acum pe bune! Ce-ai vrea să facă Andrei Pleşu? Să iasă în drum? Să ia un steag în mână şi să se suie pe stâlp în Piaţa Revoluţiei? Andrei Pleşu nu este, totuşi, nici Dan Iosif şi nici Mircea Dinescu. Fiecare luptă cum poate şi cum crede el că este mai eficient şi mai penetrabil la factorii de decizie (de sus şi/sau de jos). Scrie şi scrie foarte bine. Gândeşte şi mie mi se pare că gândeşte cu mult mai bine în fiecare zi – spre deosebire de foarte mulţi alţii. Îmi pare rău, dar asta este realitatea pe care ştiu că, acum, îţi este foarte greu să o percepi din cauza nenumăratelor frustrări şi umilinţe de care ai parte. Sper, totuşi, să depăşeşti momentele grele şi să reuşeşti să ieşi din febra dată de politica prezentului şi ai să vezi că am dreptate. Să nu-mi spui că sprijini monarhia şi că acum te-a deranjat la Pleşu dispreţul lui final adresat celor care cred în monarhie pentru că-l urăsc pe Băsescu. În cazul României, monarhia este o utopie uriaşă, conceptual şi istoric vorbind. Iar dacă vorbim şi de nişte anumite personaje monarhice, sincer îţi spun că tare mi-e că s-ar putea să ajung să prefer un "ejaculat" ca Marean Vanghelie în locul unor marionete penibile culese de pe trotuarele din Podu de Piatră. Dar despre asta, poate altă dată. Sau niciodată...
Draga domnule, nu am nicio ura in mine, te asigur. Fluturasul meu de salariu e problema mea, mi-o asum. Consideram ca e si problema noastra, ca natie, atat da natia asta pe profesori! Poate ca are dreptate. Nu scriu never din ura. Doar ca eu nu cred ca un tip cum e Plesu e asa de naiv. E peste noi ce se intampla si vom sti tarziu sau, vorba ta, niciodata. Commentul tau e la locul lui, doar am deschis tarziu computerul. Sa ai spor cu blogul si realmente sunt incantata ca postarea mea te-a facut sa scrii!! Bafta, draga domnule!
ReplyDelete“...Pleşu e aşa de naiv”
ReplyDeleteDoamnă dragă, recunosc că fetele au un plus mare la capitolul intuiţie şi “vedenii” mult mai sensibile decât cele 5 simţuri (maxim posibile pentru majoritatea bărbaţilor) cu care naturelul ne-a lăsat. Poate că ai dreptate. Da’ dacă s-o dovedi că n-ai avut dreptate, dai o bere la “A la Mort Subite”?